Pozitia autist-contigua

Pozitia autist contigua, propusa de Thomas Ogden, in The Primitive Edge of Experience (1989), are la baza premisele teoretice ale lui Klein, Winnicott, Farbairn si Bion. Pozitia autist –contigua este vazuta de Ogden ca pantecele sau limita primitiva a experientei. Prin acest concept Ogden, descrie cea mai primitiva forma de organizare psihica, cu semnificatie egala de organizare cu pozitia schizo-paranoida si pe cea depresiva, cu care de altfel se afla intr-o relatie dialectica – fiecare o creaza, conserva, dar in acelasi timp o neaga pe cealalta.

Conform lui Ogden, in pozitia autist-contigua este o organizare psihica primitiva care opereaza inca de la nastere si care genereaza cele mai elementare forme de experienta umana. Este o modalitate dominata senzorial in care cel mai arhaic sens al sinelui se constituie pe baza ritmului senzorial. In aceasta etapa de dezvoltare, experienta senzoriala este cea dominanta, iar pe baza impresiilor de la suprafata pielii se constituie premisele presimbolice ale experientei.

La nivel psihologic in pozitia autist-contigua apare o forma unica de anxietate care consta in teroare, imposibil de verbalizat, de disolutie traita sub forma unor senzatii ca limitele propriei suprafete senzoriale ar putea fi dizolvate, impreuna cu senzatii de cadere in gole, de scurgere  fara sfarsit intr-un spatiu fara limita si nedefinit.

Ogden justifica utilizarea termenul de autist considerand ca formele patologice de autism implica hipertrofierea variatelor tipuri de aparare, ale metodei se semnificare a experientei, cat si ale modalitatilor de relationare cu obiectul. Utilizarea termenului de contigu exprima cel mai clar opusul conotatia de izolare si deconectare data de termenul autist, dar mai ales pentru ca desemneaza cel mai bine experientele suprafetelor care se ating reciproc – devenind principala sursa prin care sunt realizate legaturile si organizarea.

Conceptul propus de Ogden nu are un ecou larg in marea teorie psihanalitica, insa poate fi un concept extrem de util pentru terapeutii si clinicienii care trateaza pacienti cu psihopatologii structurate intr-o perioada psihica timpurie.

Consecintele divortului asupra copiilor

Cand afla de divortul parintilor cei mai multi dintre copii traiesc o paleta foarte larga de trairi precum confuzie, teama, se simt raniti, tristi, anxiosi, dar cel mai adesea, traiesc  sentimente intense de vinovatie. Surprinzator sau nu, aceleasi emotii sunt traite si de parinti, pe parcursul unui proces de despartire de partener sau intr-un divort. Nu mai reprezinta o noutate ca un divort afecteaza in mod neplacut un copil care trece printr-o astfel de experienta, iar efectele negative sunt amplificate atunci cand parintii isi disputa custodia copilului si sunt semnificativ reduse cand acestia gasesc o solutie amiabila de intelegere si manifesta interes pentru nevoile copiilor.

Altfel, efectele negative pot duce la depresie, furie, agresivitate, rezistenta constanta si non-implicare, impulsivitate, un acut sentiment de pierdere, scaderea disciplinei, conflicte interpersonale, stres, imagine de sine deficitara, stima de sine scazuta si serioase dificultati de insertie sociala.

Multi dintre parintii care au trecut printr-un divort, refuza ideea acceptarii fostului partener ca fiind parte din propria lui familie. In ciuda divortului, obligatiile parentale raman aceleasi, chiar daca doi soti nu mai traiesc impreuna, ei raman responsabili fata de copil pana acesta devine major, iar in cazul continuarii studiilor acestuia, poate chiar mai mult.

In batalia pentru custodie, fiecare incearca sa dovedeasca ca el este cel mai bun parinte pentru copil si il plaseaza pe acesta in mijlocul unui razboi legal in care partile beligerante isi folosesc timpul, energia si toate resursele de care dispun pentru a lupta si pentru a dovedi cine este cel mai bun. In aceasta disputa, cel mai adesea fiecare parte incearca sa o discrediteze pe cealalta. Uneori din comportamentul adultilor copilul invata la randul lui sa ii discrediteze pe ceilalti, sa devina secretos, sa nu aiba incredere in proprii parainti, iar mai tarziu in cei cu care interactioneaza, sa isi ascunda afectiunea pentru celalalt parinte si lista poate continua.

In aproape fiecare caz este mai bine pentru copil sa aiba contact direct cu ambii parinti, chiar daca acestia au decis sa se desparta, si este responsabilitatea parintilor sa evite folosirea copilului drept miza in conflictul lor. Cea mai buna solutie pentru copil ar fi ca ambele parti sa coopereze in interesul comun si sa evite teama, dezamagirea, sentimentele de vinovatie, frica, anxietatea – sentimente care apar datorita despartirii parintilor si procesului de divort. Pentru sanatatea mentala a tuturor celor implicati, ar fi mult mai util ca fiecare sa isi gestioneze adecvat propriile emotii negative, sa comunice mult mai bine, sa invete despre nevoile de dezvoltare ale copilului.

Ronald Fairbairn (1889 – 1964)

Ronald Fairbairn

Fairbairn (1889 – 1964) este considerat unul dintre cei care au deschis perspectivele unei noi paradigme in gandirea psihanalitica. Ideile lui au depasit relativ tarziu un cerc restrans, insa in prezent teoria lui influenteaza un numar important de psihanalisti, in special in lumea anglo-saxona. Fairbairn si-a desfasurat activitatea clinica la Edinburgh, departe de Londra, oarecum izolat de colegii lui. Datorita acestui fapt, a avut avantajul de a nu fi fost distras si de a nu fi fost prea mult influentat de colegii lui, putand sa se concentreze exclusiv asupra propriilor idei si sa dezvolte o teorie proprie. Acest fapt a dus la originalitatea teoriei lui Fairbarin, care desi prezinta cateva puncte de convergenta cu teoria freudiana si cea  kleiniana, totusi este radical diferita in raport cu ambele intr-o perioada din istoria psihanalizei, cand independenta ideilor reprezenta un lucru neobisnuit.

Roland Fairbairn s-a nascut in Edinburgh si a fost singurul copil al unei familii scotiene de protestanti care apartineau clasei de mijloc, cu o traditie academica respectabila. La randul lui a studiat filosofia si teologia la Universitatea din Edinburgh si si-a continuat studiile despre civilizatia greaca antica la Edinburgh, Kiel, Strasbourg si Manchester.

Dupa primul Razboi Mondial a decis sa studieze medicina si psihoterapia. In perioada in care a fost student la medicina si-a inceput analiza cu E. H. Connell, un psihanalist australian. Se pare ca a fost o analiza scurta si nefinalizata. La scurt timp dupa aceasta a inceput sa trateze “nevroze de razboi”.

In 1925 si-a inceput activitatea psihanalitica, iar in 1927 isi termina si masteratul. In plan personal, in 1926 se casatoreste si tot in acelasi an incepe sa scrie primele materiale despre activitatea clinica.

Acceptarea in Societatea Britanica de Psihanaliza, al carui membru devine in 1938, s-a datorat sustinerii lui Ernest Jones si Edward Glover care, de altfel, i-au apreciat rigoarea intelectuala si modul original de gandire.

Principalele contributii ale lui Fairbairn se regasesc Psychoanalytic Studies of the Personality, carte publicata in 1952 si in articolul “An Object Relation Theory of the Personality” din 1954.

Figura discreta a Societatii Britanice de Psihanaliza, Fairbairn nu s-a implicat in disputele politice dintre kleinieni si annafreudieni de la acea vreme, facand parte din asa numitul grup de mijloc sau al independentilor – cei care nu se identificau nici cu kleinienii, dar nici cu freudienii.

Contributiile lui stiintifice in psihanaliza pot fi sumarizate in cateva directii: structura endopsihica, opozitia fata de pozitia depresiva, contributia la elaborarea pozitiei schizo-paranoida, respingerea instinctului mortii, introiectarea obiectului rau si ca principala nevoie umana este nevoia de relatie.

Ronald Fairbairn  este considerat unul dintre cei care au deschis perspectivele unei noi paradigme in gandirea psihanalitica. Ideile lui au depasit relativ tarziu un cerc restrans, insa in prezent teoria lui influenteaza un numar important de psihanalisti, in special in lumea anglo-saxona.

Fairbairn si-a desfasurat activitatea clinica la Edinburgh, departe de Londra, oarecum izolat de colegii lui. Datorita acestui fapt, a avut avantajul de a nu fi fost distras si de a nu fi fost prea mult influentat de colegii lui, putand sa se concentreze exclusiv asupra propriilor idei si sa dezvolte o teorie proprie. Acest fapt a dus la originalitatea teoriei lui Fairbarin, care desi prezinta cateva puncte de convergenta cu teoria freudiana si cea  kleiniana, totusi este radical diferita in raport cu ambele intr-o perioada din istoria psihanalizei, cand independenta ideilor reprezenta un lucru neobisnuit.

Roland Fairbairn s-a nascut in Edinburgh si a fost singurul copil al unei familii scotiene de protestanti care apartineau clasei de mijloc, cu o traditie academica respectabila. A studiat filosofia la Universitatea din Edinburgh, iar ulterior si-a continuat studiile despre civilizatia antica greaca la Edinburgh, Manchester si Strasbourg.

Dupa primul Razboi Mondial a studiat medicina. In perioada in care a fost student la medicina si-a inceput analiza cu E. H. Connell, un psihanalist australian. Se pare ca a fost o analiza scurta si nefinalizata. La scurt timp dupa aceasta a inceput sa trateze “nevroze de razboi”.

Acceptarea in Societatea Britanica de Psihanaliza, al carei membru devine in 1938, s-a datorat sustinerii lui Ernest Jones si Edward Glover care, de altfel, i-au apreciat rigoarea intelectuala si modul original de gandire.

Principalele contributii ale lui Fairbairn se regasesc “Psychoanalytic Studies of the Personality”, carte publicata in 1952 si in articolul “An Object Relation Theory of the Personality” din 1954.

Figura discreta a Societatii Britanice de Psihanaliza, Fairbairn nu s-a implicat in disputele politice dintre kleinieni si annafreudieni de la acea vreme, facand parte din asa numitul grup de mijloc sau al independentilor – cei care nu se identificau nici cu kleinienii, dar nici cu freudienii.

Contributiile lui stiintifice in psihanaliza pot fi sumarizate in cateva directii: structura endopsihica, opozitia fata de pozitia depresiva, contributia la elaborarea pozitiei schizo-paranoida, respingerea teoriei pulsiunilor, introiectarea obiectului rau si ca principala nevoie umana este de relatie.

Cand se termina o psihoterapie?

Partea finala a unei psihoterapii este dupa unii aspectul cel mai important al intregii experiente terapeutice. Intr-un anumit sens, nu exista un moment oportun pentru sfarsitul terapiei si nici un indicator precis in ceea ce priveste suficienta terapiei.

Decizia este una personala si cel mai adesea este influentata de factori precum sentimentul de a putea functiona independent sau cand exista convingerea ca obiectivele stabilite la inceputul terapiei au fost atinse.

Uneori pacientul decide finalul relatiei terapeutice, desi opinia lui difera considerabil de cea a terapeutului. Desi exprimata de pe o alta pozitie, poate insemna un bun indicator de autonomie si independenta. Alteori insa poate fi vorba de propria limita a terapeutului. In acest tip de relatie, recomandat este ca decizia de incheiere a terapiei sa fie una comuna.

De asemenea, ideal ar fi ca in ultima parte a terapiei, procesul de separare sa fie abordat cu toate detaliile si implicatiile specifice. Uneori acest proces de despartire presupune saptamani sau luni si inevitabil vor fi reluate parti semnificative care nu apartin prezentului. Aproape natural, vor fi descoperite si traite stari asociate procesului de separatie, precum sentimentul de pierdere sau de doliu, care prin evocarea lor vor reprezenta un mod de a spune la revedere sau nu relatiei. Ceea ce este cu adevarat important pentru aceasta faza este sensul extrem de personal de la nivelul semnificatiei interne pe care il presupune separatia.

Finalizarea unei terapii este un foarte bun prilej de a explora dezvoltarea emotionala. Unele dintre cele mai importante descoperiri dintr-o terapie pot fi facute in acest interval, cand poate nimic nou nu mai parea sa fie adus la suprafata.

De cele mai multe ori, dupa ce relatia terapeutica s-a incheiat, fostii pacienti se gandesc adesea la terapie si au sentimentul intens ca relatia cu terapeutul va continua intr-un fel sau altul. Cumva, terapeutul devine prin internalizare o componenta importanta a vietii psihice a pacientului.

Cu adevarat interesant este ca multi dintre pacienti aleg sa revina dupa un anumit interval de timp in terapie, mai ales daca simt ca anumite aspecte personale nu au fost suficient lamurite sau anumite situatii prezente necesita reluarea relatiei. Intr-un fel, este o relatie cu un final greu de anticipat.  

Fragment dintr-o psihanaliza (2)

Intr-un alt vis, pacientul exprima pericolul experientei psihotice. In acea zi pacientul a intrat in cabinet la ora stabilita. Parea foarte ravasit, cu o expresie uimita. Iata visul:

…stateai in fata mea, aratai ca un demon iar fata ta era ciudata. Parul tau era tepos, lung, dat pe spate… iar ochii erau cu adevarat infricosatori. Am inceput sa vorbim despre ceva care m-a inspaimantat. Aici intervine partea cea mai terifianta pentru mine din visul asta: fata mea incepuse sa se schimbe, sa se transforme gradual devenind o alta figura. Totul incepuse sa se schimbe. Obrajii, gura, nasul. Totul foarte lent… sentimentul de transformare pe care l-am trait a fost unul foarte viu, intens si inspaimantator. M-am trezit tipand speriindu-i pe toti cei din casa. Au venit cu totii intr-o fuga in camera mea sa vada ce s-a intamplat si au stat cu mine sa ma linistesc. Ciudat era ca desi  era inspaimantatoare persoana din vis, totusi nu imi facea nimic si nu avea nimic cu mine.

Dupa cateva intrebari legate de anumite detalii din vis, psihanalistul a interpretat visul ca o condensare intr-un mod foarte plastic a ceea ce s-a intamplat pe parcursul relatiei terapeutice din ultimele cinci luni.

Visul a fost analizat pe parcursul mai multor sedinte. Pe de o parte, pentru ca partii cheie ale visului faceau referiri la criza lui de identitate, pe de alta parte, pentru ca desi trecusera cateva zile, pacientul era inca marcat de cosmar. 

Experienta acestei intruziuni care ii ameninta identitatea pana la disolutie, concomitent cu preluarea identitatii psihanalistului este vazuta ca avand legatura cu fragilitatea propriilor limite, cat si cu o stare confuzionala intre planul realitatii interne si externe. Perceptia fragilitatii si teama iminenta de fragmentare, poate duce la ideea ca, in acest caz, mecanismul introiectiei este vazut ca o catastrofa. 

In aceasta faza, psihanalistul resimte in pacient fragilitatea acestuia. Il simte ca fiind asemeni unei fiinte din cristal, susceptibila in orice moment de a se sparge in mai multe bucati. Psihanalistul incearca sa reuneasca aspectele psihotice, sa le dea un sens si sa contina eul fragmentat al pacientului. 

Fragment dintr-o psihanaliza (1)

Fragmentul este desprins dintr-o psihanaliza cu un pacient psihotic. Cazul a fost prezentat de catre David Rosenfeld in cartea The soul, the mind, and the psychoanalyst.

Pe parcursul acestui tratament, psihanalistul se foloseste de partea nevrotica a mintii pacientului pentru a stabili relatia transferentiala. In acord cu teoria freudiana din a doua topica, desi psihoticii sunt detasati de realitatea lumii externe intr-una confuza si halucinanta, totusi la un moment dat, undeva intr-o parte a mintii exista ascunsa o parte normala.

Freud a descris psihoza ca o impartire a eului intr-o parte nevrotica si o alta psihotica. Sub dominatia se-ului, eul isi construieste prin delir o realitate proprie, care sa corespunda dorintelor se-ului.

In acest sens, Freud distinge doua atitudini care se formeaza – una normala care mentine contactul cu realitatea externa si o a doua, care sub influenta pulsiunilor, detaseaza eul de realitate. Ambele insa coexista confuzional intr-o singura persoana. Un alt aspect este ca in transfer, pacientul psihotic proiecteaza propriile sentimente, pentru ca este prea inspaimantat sa le poata face fata. Pentru a evita orice confuzie, trebuie precizat ca psihanaliza ofera o perspectiva considerabil diferita de psihiatrie.

Pacientul este un tanar in varsta de 21 de ani, care locuieste cu parintii si care recent s-a intors din vacanta.  Acesta a devenit mult prea exuberant pentru felul sau de a fi. El fiind mai curand retras, linistit, foarte ordonat si avand preocupari artistice. Dupa acesta vacanta, a decis brusc sa puna capat relatiei cu actuala lui prietena, fara a avea un motiv anume.

Inca de la prima lor intalnire, pacientul si-a surprins psihanalistul prin lipsa de comunicare si lipsa de expresivitate. Nici o clipa pe parcursul interviului preliminar, pacientul nu l-a privit in ochi pe terapeut. Parea total impasibil, iar corporal parea foarte rigid.

In sedinta de luni, dupa cinci luni de terapie, pacientul aduce un prim vis. Terapeutul vede in acest prim vis un indicator al cresterii capacitatii pacientului de a trai increderea in relatia cu el, dar si un mijloc de comunicare la nivel simbolic intr-un registru cu multiple semnificatii. 

Un loc de parcare din vis este interpretat ca reprezentand faptul ca pacientul a gasit in acest tratament un loc in care isi poate parca propria minte spre a fi continuta de analist. Prin asigurarea acestei contineri, pacientul trece la un nivel mai profund de schimbare, avand posibilitatea de a se intelege mai clar pe sine, mai ales ca, datorita structurii psihotice, imaginea de sine este serios distorsionata. Astfel, avand sentimentul sigurantei pacientul, poata sa faca o incursiune in propria lume interna. 

Psihotic si non-psihotic

In descrierea pozitiei paranoid-schizoide Melanie Klein introduce notiunea de anxietate psihotica si rolul acesteia in dezvoltarea psihica. Pentru o intelegere mai clara, este necesar de precizat ca pozitia paranoid-schizoida, in viziunea lui Melanie Klein, este specifica pentru primele sase luni de viata. Pozitia paranoid-schizoida este o modalitate de organizare a experientei care persista in psihicul uman pe tot parcursul vietii. Concret, sentimentele sunt impartite in iubire sau ura, in atasament sau respingere, in bune sau rele. Printr-un mecanism extrem de primitiv de splitting, acestea sunt impartite si proiectate in afara, atribuite altora. Aceasta modalitate de functionare poate fi regasita si in cazul adultului ca forma de organizare si relationare.

Wilfred Bion impinge mai departe ideea lui Melanie Klein si descrie personalitatea ca avand atat aspecte psihotice, sub forma unor nuclee clar delimitate, cat si aspecte non-psihotice. Pentru Bion aspectul psihotic reprezinta o aparare aparte sub forma splitting-ului sau fragmentarii si o forma excesiva a identificarii proiective. Componenta psihotica a personalitatii nu poate tolera realitatea si de aceea ataca constiinta realitatii prin distrugerea functiilor eului.

Identificarea cu agresorul

1936 a fost anul cand Anna Freud a publicat Eul si mecanismele de aparare, carte in care prezinta din propria experienta clinica o serie de defense ale eului, printre acestea si identificarea cu agresorul.

Cartea a aparut intr-o perioada in care psihanaliza se straduia ambitios sa exploreze profunzimile inconstientului. In contextul acelor ani, analiza eului era privita cu suspiciune si ca o initiativa superficiala. Anna Freud si-a justificat demersul sustinand ca trebuie pastrata echidistanta intre suprafata si abisuri, considerand o eroare numai explorarea adancimilor.

Identificarea cu agresorul este un mecanism de aparare complex. Ca structura defensiva utilizeaza un mix intre doua componente psihice – identificarea si proiectia – impotriva unor factori de natura externa dar si a unora de natura interna. In alta ordine de idei, in forma sa nepatologica, Anna Freud subliniaza importanta acestui mecanism in formarea supraeului si aduce in discutie rolul sau in maturizarea si dezvoltarea psihica a copilului.

Identificarea cu agresorul devine un mecanism functional atunci cand subiectul se confrunta cu un pericol extern, de obicei din partea unei persoane autoritare. Victima ajunge sa se identifice cu persoana agresorului prin preluarea unor componente ale acesteia precum agresivitatea, imitarea unor trasaturi ce tin de mimica sau comportament, iar intr-o forma mai elaborata, preluarea unor simboluri sau reprezentari ale autoritarismului agresorului.

La nivelul realitatii interne, transformarea subiectului intr-o fiinta periculoasa face ca angoasa resimtita sa fie convertita intr-un sentiment de siguranta. Un aspect distinct pentru acest mecanism este ca angoasa nu este legata de un eveniment din trecut, ci de un posibil eveniment viitor. De asemenea, acest mecanism de aparare explica cum la un moment dat orice agresor a fost candva victima.

De la ipostaza de victima la cea de agresor, tranzitia este similara cu trecerea de la starea pasiva la cea activa si are care ca resort intern metabolizarea traumei.

In forma sa patologica, identificarea cu agresorul este un mecanism usor de surprins in mai cunoscutul sindrom Stockholm sau in cazul fenomenului Pitesti. Fara a detalia, in primul caz, ostaticul adopta paradoxal un comportament de loialitate sau traieste sentimente de atasament pentru cel care l-a facut prizonier, dar in acelasi timp manifesta sentimente profund ostile impotriva celor care se opun agresorului. In al doilea caz, identificarea cu agresorul a dus la mutatii psihice extrem de primitive. Psihic si comportamental au avut loc transformari uriase. Transformarea din victima in tortionar a fost singura alternativa de supravietuire psihica si fizica in universul concentrational al inchisorii comuniste. O descriere detaliata despre fenomenul Pitesti insotita de marturisiri ample pot fi regasite in cartea Irenei Talaban Teroare comunista si rezistenta culturala: experimentul Pitesti.

Un aspect important al acestui mecanism este ca granita dintre victima si agresor este distincta, in sensul ca la nivelul persoanei, delimitarea dintre el si celalalt nu se pierde.

Ingredientele unei psihoterapii

Personalitatea terapeutului joaca un rol crucial in relatia cu pacientul in meticulosul proces de schimbare. Instrumentele folosite de terapeut sunt foarte volatile si totusi consistente. Terapeutul isi foloseste personalitatea, ceea ce a asimilat in dezvoltarea personala, echilibrul psihologic si starea de bine (well-being), background-ul teoretic si educational, propriul stil de relationare, istoria personala, dar si felul propriu de a raspunde solicitarilor si continuturilor extrem de variate pe care le aduce pacientul in relatia terapeutica.

Pentru terapeut este o sarcina extrem de complexa. In ciuda unor elemente generale unicitatea relatiei este data de insasi unicitatea celor implicati. O relatie nu seamana cu alta asa cum nici un tip de problema nu seamana cu altul si astfel nici tipul de solutie nu poate functiona dupa un algoritm standard. Pentru a gasi solutia potrivita este nevoie de timp, rabdare, implicare si curaj din partea amandurora. Adesea este folosita metafora alpinistilor care se asigura reciproc in escaladarea unui versant.

Pentru intelegerea diversitatii naturii umane si a complexitatii vietii psihice, terapeutul se foloseste de elemente teoretice si interdisciplinare ce tin antropologie, genetica, neurostiinte, psihanaliza, sociologie, psihologie si desigur ca lista poate continua. In acest sens, o figura importanta a psihanalizei, John Sutherland, spunea cu ceva vreme in urma ca oamenii sunt atat de complecsi incat avem nevoie sa reunim mai multe teorii pentru a gasi o explicatie plina de sens.

Modelele teoretice cat mai variate sunt necesare pentru a extinde aria de intelegere terapeutica si toate acestea devin fertile intr-un cadru de lucru clar, fara ambiguitati, impreuna cu capacitatea sporita de continere a terapeutului, de asigurarea unei fluente narative in interactiunea terapeut – pacient.

In ultimii ani psihanaliza s-a imbogatit constant. Zonele de cercetare au ajuns sa se dezvolte atat de divers si in acelasi timp sa se suprapuna atat de mult, incat efectul final este transformarea intr-un mod tot mai profund al felului nostru de gandire si de intelegere.

Din multitudinea de abordari si inovatii teoretice izvorate din experienta clinica, teoria relatiilor de obiect a impins granita cunoasterii mintii umane in zone noi, punand in mod special accentul asupra relatiei dintre terapeut si pacient, subliniind ca aceasta este un factor esential in procesul schimbarii si fundamentarii dezvoltarii psihice.

Contratransferul in psihanaliza

Contratransferul a fost supus unei remarcabile metamorfoze in perioada anilor 1950 cand a capatat cu eleganta un loc central in teoria psihanalitica moderna. Tehnic, reprezinta ansamblul de reactii inconstiente ale analistului fata de persoana analizata si in special fata de transferul acesteia.

In propria clinica Freud a vazut in contratransfer un obstacol in munca analitica si a avut tendinta de a diminua semnificatia reactiilor emotionale ca analist si folosirea acestora ca instrumente in analiza. Aceasta optiune tehnica defensiva a lui Freud trebuie vazuta si din perspectiva faptului ca el totusi era un terapeut insuficient analizat. O buna marturie este cazul Dora.

De pe o alta pozitie, Sandor Frenczi a adus in discutie aspectele relationale ale situatiei analitice, unde analistul nu este dispus sa creeze o relatie democratica, sincer emotionala cu analizandul. Analistul adoptand o atitudine defensiva, ascunzandu-se in spatele traditiei, a interpretarii transferentiale si rezistentei. De asemenea, este preocupat de remarcile unora dintre pacienti care reclamau, in relatia cu analistul, lipsita de empatie si implicare a acestuia . Ulterior, Otto Fenichel a criticat rolul de “ecran” al analistului.

Un merit important in intelegerea contratransferului l-a avut Paula Heimann. Ea a accentuat partea umana a tranzactiei pacient – analist, considerand ca scopul analizei personale a analistului nu este de a-l transforma pe acesta intr-un creier care produce interpretari pe baza unor proceduri pur intelectuale, ci contribuie la capacitatea de a-si intelege si sustine propriile sentimente, cu totul diferite de cele exprimate de catre pacient. Era cu adevarat revolutioar si inovator pentru tehnica psihanalitica.

Wilfred Bion completeaza setul teoretic cu propria experienta clinica subliniind importanta identificarii proiective in contratransfer si rolul analistului in calitate de container matern. A conturat o imagine a analistului cu rol de continator pentru pacientii care verbalizeaza experiente intolerabile.

In ultimii ani a devenit tot mai evident cum sensibilitatea pacientilor are legatura cu sentimentele analistilor si cu metoda acestora – fie devensiva fie de alta natura. Pacientul cand primeste o interpretare va auzi nu doar cuvintele pe care constiinta intentioneaza sa le inteleaga. Unii pacienti intra-devar asculta doar “dispozitia” terapeutului si nu par interesati sa auda cuvintele cu totul.
Prin interactiunea analist – analizand accentul se pune pe modificarea algoritmului personal, pe baza caruia pacientul isi organizeaza structura relatiei cu celalalt, modificare care se produce datorita interactiunii de natura afectiva, care are loc in psihoterapie.

In relatia transferentiala pacientul pune “ceva” (o experienta) in terapeut pe care experienta terapeutului o va considera ca apartinandu-i. Pacientul spliteaza parti ale propriului inconstient cum ar fi ceea ce este inacceptabil si indezirabil pentru el sau idei greu de continut – pe care le atribuie unei alte persoane. Cel care proiecteaza astfel poate simti “nu sunt, eu este el”, in timp ce intregul proces al identificarii proiective poate deruta pe deplin trairile destinatarului, fara a-l lasa indiferent, facandu-l pe acesta sa reactioneze sau sa actioneze. Interogand contratransferul nu trebuie sa intelegem, sa cautam un fapt care este disponibil la suprafata mintii. Contratransferul este un transfer, un schimb de la inconstient la inconstient. Intelegerea lui este o sarcina interpretativa care nu poate fi neglijata.

Treptat si alte idei isi fac loc. Se vorbeste deja despre transferul analistului catre pacientul sau si despre contratransferul pacientului catre propriul analist. Cu certitudine insa, cum va evolua acest concept in viitor este greu de anticipat…